Things I do, things I like...

LOL

2008-10-02T09:48:00.001-07:00

How to kill a dragon and save a princess in different metal genres.

HEAVY METAL
The protagonist arrives on a harley, kills the dragon, drinks a few beers and fucks the princess.

POWER METAL
The protagonist arrives riding a white unicorn, escapes from the dragon, saves the princess and makes love to her in an enchanted forest.

THRASH METAL
The protagonist arrives, fights the dragon, saves the princess and fucks her.

FOLK METAL
The protagonist arrives with some friends playing acordions, violins, flutes and many more weird instruments, the dragon falls asleep (because of all the dancing). Then all leave...without the princess.

VIKING METAL
The protagonist arrives in a ship, kills the dragon with his mighty axe, skins the dragon and eats it, rapes the princess to death, steals her belongings and burns the castle before leaving.

DEATH METAL
The protagonist arrives, kills the dragon, fucks the princess and kills her, then leaves.

BLACK METAL
The protagonist arrives at midnight, kills the dragon and impales it in front of the castle. Then he sodomizes the princess, drinks her blood in a ritual before killing her. Then he impales the princess next to the dragon.

GORE METAL
The protagonist arrives, kills the dragon and spreads his guts in front of the castle, fucks the princess and kills her.Then he fucks the dead body again, slashes her belly and eats her guts. Then he fucks the carcass for the third time, burns the corpse and fucks it for the last time.

GRIND METAL
The protagonist arrives, screams something completely undecipherable for about 2 minutes and then leaves...

DOOM METAL
The protagonist arrives, sees the size of the dragon and thinks he could never beat him, then he gets depressed and commits suicide. The dragon eats his body and the princess as dessert. That's the end of the sad story.

GOTHIC METAL
The princess in a velvet costume starts singing soprano. The protagonist completes the duet by adding the beast part, while the dragon plays the flute. Suddenly he swallows up the pipe and accidentally scorches the beauty and the beast and suffocates to death. All their souls are damned in hell's eternity.

PROGRESSIVE METAL
The protagonist arrives with a guitar and plays a solo of 26 minutes. The dragon kills himself out of boredom. The protagonist arrives to the princess' bedroom, plays another solo with all the techniques and tunes he learned in the last year of the conservatory. The princess escapes looking for the Heavy Metal protagonist.

INDUSTRIAL METAL
The protagonist arrives wearing greasy overcoat, makes an obscene gestures towards dragon, and gets escorted out of fairy tale land by security guards.

SPEED METAL
Suddenly there, short solo, dragon is confused, someone's screaming weird stuff, princess realizes she's been deflowered, dragon and princess are still looking for the one who did this.

CHRISTIAN METAL
The protagonist rides in on his way home from church and sings a mushy power ballad to the dragon about how much Jesus loves him and that the dragon should turn to Him. The Dragon is immediately converted, and when the princess wants to 'thank' the protagonist he replies, "Sorry, but I don't believe in having sex before marriage."

GLAM METAL
The protagonist arrives, the dragon laughs at the guy's appearance and lets him enter. He steals the princess' make up and tries to paint the castle in a beautiful pink color.

BATTLE METAL
The protagonist arrives with a legion of a hundred brave footman, war chariots and a dozen elite warriors and, as a master tactician, flanks the dragon in a bloody siege that lasts six hours. The princess gets bored.

NU METAL
The protagonist arrives in a run down Honda Civic and attempts to fight the dragon but he burns to death when his moronic baggy clothes catch fire.

EMO
The protagonist sees the dragon and moans about how hard it will be to get the princess to fall in love with him, he gets eaten. The princess is very happy, because he was a whiny fag anyway.

English Passion : The pink lady

2008-09-17T03:46:00.000-07:00

Ultimul shooting de vara...

Model : Tincuta (~equerin)

Some interesting things

2008-09-10T15:10:00.000-07:00

Mda. N-am prea avut chef de nimic in ultima vreme...

1. Games

Frets on Fire

Did I mention I consider taking up guitar lessons? ^__^ Pentru cei care n-au un PS la indemana si nici fonduri pentru a-si procura unul, exista o alternativa draguta la populara serie de jocuri Guitar Hero. Provocari exista din abundenta (de la The Kinslayer pe Easy la Through the fire and the flames pe Expert...yikes.), plictiseala intarzie sa apara atata timp cat ai suficiente melodii de incercat iar senzatia de euforie (acompaniata de o durere taioasa la degete) care te ia in stapanire cand termini o melodie grea e nepretuita.
Un joc bun pentru cei care fac karaoke in baie si canta solo-uri la matura.

2. Photography

+++ The plus side +++

Hugh Schneider (*rad-ix)

Unul din fotografii mei preferati. Pentru ca lucrarile lui sunt mereu in culori. Pentru ca e un maestru al culorilor si al luminii, in special. Pentru ca se pricepe cum nu se poate mai bine sa manipuleze lumina naturala, fara a avea nevoie de prelucrare digitala. Pentru ca exista multi fotografi de natura, dar putini dintre ei pun suflet in ceea ce fotografiaza. Fiecare lucrare radiaza de energie si atmosfera, facand-te sa iti doresti sa fii acolo, iar asta e mare lucru.
Intreaga lui galerie e o plimbare nesfarsita prin paduri pe care camera unui artist le transforma in taramuri de poveste. Exista o caldura si o pace interioara in fiecare lucrare care le transforma in crampeie din visul cuiva.
Si poate suna putin nenatural, dar e foarte reconfortant sa descoperi ca unii chiar mai pun suflet in ceea ce fac.

--- The minus side ---

Buburuze, tenisi si ochelari de soare

Hai sa nu fiu rea si sa dau exemple. Toti fotografii sub 25 de ani din Romania invariabil macar una din urmatoarele caracteristici :
a) Poarta tenisi si blugi pana
b) Poarta esarfe uriase din materiale naspa in jurul gatului tot timpul (WTF?)
c) Au summer ID-uri pe dA cu ochelari de soare
d) Au ca piese de rezistenta in galerie poze cu buburuze, hippioti wannabe care sar pe campuri, conceptuale cu ursuleti Haribo, self-portrait-uri in baie sau pe camp si poze din model shooting-uri inoportune cu amicii la o tigara in parc
e) Tint-uri indie
f) Poze cu pisici, caini si flori (a se citi tot felul de buruiene cu potential artistic)
g) Dypthic-uri salvatoare pentru pozele ratate, postate la categoria Conceptual
h) Si evident, acadele. Cu cat mai roz, cu atat mai bine.

Cam asa se prezinta riscul de a deveni la fel ca ceilalti din dorinta de a fi unic. La un nivel mai inalt decat cel pur pitipongesc/cocalaresc, desigur. Daca asta e viitorul fotografiei in Romania, eu ma retrag respectuos si ma impusc in cap.

3. Music - some obsessive songs...

Liv Kristine - 3 AM

Cazul Liv Kristine/ToT face parte din seria scandalurilor naspa cu vocaliste concediate via letters/e-mails care a dus la distrugerea unora dintre cele mai bune proiecte de pe scena metal. Imi placea Liv Kristine cand era la Theatre of Tragedy, si reciproc, cred ca Theatre of Tragedy erau mai buni pe cand Liv Kristine era vocalista.
Recunosc ca din tot ce a scos dupa Theatre of Tragedy, n-am ascultat decat Deus ex machina, si asta poate pentru ca n-am simtit nevoia de mai mult. Impresia nu a fost suficient de puternica sa ma faca sa ma intorc si sa mai vreau.
Cu toate astea, single-ul 3 AM, scos (cred?) inainte de Deus ex machina e ceva mai mult decat atat. E genul de track care te bantuie si te inspira in acelasi timp intr-un mod non-extatic. Sound-ul industrial hipnotizant se potriveste perfect cu o noapte rece de toamna pe strazile umede ale unui oras si luminile lui electrice. Pure genious, if you ask me.
Pentru cei care stau pana la asemenea ore, e entry-ul perfect in Sleeplessness Playlist.

Xandria - Eversleeping

Redescopar cu mare placere si nostalgie trupele de new wave gothic metal pe care atat de avid le ascultam candva, cu tot cu titlurile lor care suna toate la fel si stilurile atat de trase la xerox dupa Within Temptation si Inkubus Sukkubus. Pentru mine au o valoare sentimentala si aduc cu sine reminescentele unei varste (nu foarte indepartate) si a unei stari.
Xandria este o asemenea trupa. Numai eu stiu decat ori am ascultat Ravenheart si Kill the sun, in zilele cand videoclipul meu preferat era She's in parties de la Bauhaus, iar oja neagra facea toata diferenta.
Eversleeping e o balada gothica pura, din alea care fac fetitele de 14 ani sa planga si au videoclipuri cu femei in rochii lungi pe marginea unui lac. Versuri tragice, iubiri tragice si fecioare despletite, just like in the old days. Pentru mine e un clasic.

Sonata Arctica - White pearl, black oceans

Oricat de putin mi-ar place mie directia pe care o urmeaza momentan stilul lor, si oricat de putin am fost impresionata de Unia per total, Sonata Arctica ramane totusi un element omniprezent in playlist-urile mele, regardless of the theme.
White pearl, black oceans e o compozitie buna, cu linie epica destul de captivanta si o instrumentatie cat se poate de moody. Regasesc cu placere, ca in orice compozitie a lui Tony, acea epicitate pamanteana (absolut deloc asemanatoare cu Rhapsody) si totusi atat de volatila si suava a versurilor care vorbesc despre dragoste si tragedie. Un mare plus merge catre ideea de a introduce corul, care nu numai ca implineste cum nu se poate mai bine vocea lui Tony, dar in acelasi timp creeaza o atmosfera de tragedie greaca cat se poate de potrivita.
Per total, scopul ei a fost atins si sunt sigura ca melodia asta o sa imi aduca aminte intotdeauna de mare si de zilele cand ma plimbam pe malul marii gandindu-ma la iubiri imposibile si fredonand Black oceans beneath, come and swallow meeeee...

Leaves' Eyes - Norwegian Lovesong

Cu un line-up destul de impressive (Liv Kristine, Alexander Krull, Nicholas Barker, blah blah blah...) si absolut nimic nou de zis pe o scena atat de suprasaturata precum cea gothic-symphonic, Leaves' Eyes sunt trupa aia pe care ai ascultat-o candva, ti-a placut, dar ai uitat cum se cheama, sau eventual o confunzi cu Midnattsol sau oricare alta trupa de acelasi gen. De notat este totusi ca nu e nevoie de prea multa originalitate pentru a compune un album bun de gothic symphonic, de unde si multitudinea de formatii existente pe piata, care sunt asa de multe incat te fac sa te simti prost ca n-ai auzit de toate.
In concluzie, mie imi place Leaves' Eyes si ii includ cu mare placere in categoria muzica de ascultat, multumita in special superbului Norwegian Lovesong care m-a bantuit pana cand am recunoscut ca, atunci cand e vorba despre gothic symphonic, originalitatea nu are nimic de a face cu calitatea. Uneori cliseele te fac sa te simti ca acasa.

Amorphis - House of sleep

Multa vreme am trait cu ideea ca Amorphis au creat un singur album bun in toata viata lor, si anume Tuonela, din 1999. Este si ramane, fara indoiala, unul din albumele mele preferate de metal ever. Compozitiile sunt bune, versurile (inspirate din Kalevala, as you may know) sunt subtile si obsedante, iar instrumentatia este un pur si simplu perfecta. Chitarile, ritmul, efectele, vocea...totul se impleteste cum nu se poate mai bine, reusind sa creeze o atmosfera si o stare aparte.
De fapt am fost atat de mesmerizata de Tuonela incat n-am trecut, propriu-zis mai departe de el, nici macar din curiozitate. Dezamagita de Tales from the thousand lakes si The Karelian Isthmus (nu stiu ce am avut cu ele), m-am convins ca Amorphis nu au nimic mai bun de zis decat Tuonela. Nici cu Elegy nu m-am impacat, singura chestie suficient de buna de pe el fiind, dupa parerea mea, My kantele. Likewise, singurele chestii ascultabile de pe Am Universum erau Shatters within si Grieve stricken heart.
In fine, all in all, ideea cu care am ramas era ca Amorphis fac parte din categoria aia de formatii care scot un singur album bun in toata cariera. In orice caz, asta a fost inainte de House of sleep.
Am regasit voluptatea densa a compozitiilor de pe Tuonela, plus o doza semnificativa de evolutie. Si inainte sa imi dau seama, ascultam deja House of sleep in mod obsesiv, in dimineti in care numai o cafea tare si o astfel de melodie te poate pune pe picioare.
If you liked Tuonela, you will like this.
De asemenea, poate ca ar trebui sa imi fac rost de o discografie Amorphis si sa reascult multe chestii care nu mi-au placut la inceput...cine stie ce mai descopar.

4. Movies!

The number 23

E bun. E obsesiv. Orice chestie in plus ii strica farmecul. Just go see it. ;)

Chestii interesante din ultimele doua saptamani

2008-08-15T08:31:00.001-07:00

Avand in vedere starea de spirit relativ fluida in care ma aflu, mi-a fost destul de greu sa cristalizez chestiile interesante pe care le-am gasit in 2 saptamani intr-un full length obsessiveness article... Asa ca am sa mentionez punctual tot ce mi s-a parut interesant :)

1. Casual games ^____^

Viata mea nu ar fi la fel fara joculetele alea care uneori iti omoara plictiseala, iar alteori te tin treaz pana la 4 dimineata.
Pentru inceput, am fost destul de curioasa sa vad mult asteptatul sequel Jojo's Fashion Show 2 : Las Cruces, dupa ce primul installment m-a surprins prin noutatea si originalitatea conceptului. Acuma...ori am supraestimat intelectul si spiritul de inovatie al celor care au facut continuarea, ori am asteptat prea mult de la ei, ori nu ma pricep...dar sincera mea parere e ca jocul merita indosariat la sectiunea Disappointing sequels that make the original look bad. Or not.
Am s-o spun asa : originalul e bun. E un classic hit care merita jucat. Cu toate astea, continuarea iti da o senzatie de ratare. E ca si cum developer-ii s-ar fi saturat pe la jumatate, si ar fi completat cu elemente din primul joc. Si nu ma refer aici numai la grafica, sau la gameplay, desi in cazul amanduror m-am asteptat initial la ceva nou, care din pacate nu exista. Ma refer in primul rand la...feeling. Normal ar fi fost, sa am senzatia ca joc o continuare, dar din pacate, a fost doar pe jumatate. Nu ca nu ar exista elemente noi; stilurile, modelurile (plural?), hainele, mai multe optiuni ca in primul...toate m-au impresionat in mod placut. Totusi, n-am putut sa imi reprim un sentiment de ratare. E un joc bun, dar un joc neterminat.
La sectiunea partea-plina-a-paharului, tot din categoria jocurilor casual, ma felicit pentru fericita descoperire a unu joc simpatic si original : Dangerous High-School Girls in Trouble, by Mousechief Games. Iata ceva la care nu s-a mai gandit nimeni : o poveste de tip detectiv in care rolul detectivului il joaca o fata de liceu si gasca ei de fete, artwork cat se poate de expresiv si dialoguri scrise cu o maiestrie rara. Toate astea pe fondul unei atmosfere de tip anii '30, sprijinita de muzica si sonorizare asortata tematicii, artwork de efect si multa, multa inteligenta si originalitate. Inteligenta in sensul ca jocul cere a) gandire, b) concentrare, c) tehnica si strategie. Original pentru ca pur si simplu are o scanteie in plus de personalitate.

2. Music!

Muzica pe care o ascult se imparte in 2 mari categorii.
Din prima categorie face parte muzica de ascultat, aia pe care o pui atunci cand n-ai chef sa asculti nimic. E muzica aia la care nu te gandesti prea mult cand o asculti, pentru ca nu te prea intereseaza, dar care umple bine orice tacere enervanta si te relaxeaza. In aceasta categorie am o intreaga zacusca, de la Eva Avila si pana la Sonata Arctica.
Din a doua categorie face parte muzica de simtit, sau muzica pe care o traiesti. E genul de muzica asociata cu sentimente si trairi, care inseamna o stare de spirit, pe care o asculti cand ai o anumita stare de spirit sau cand vrei sa ti-o induci. Asta e muzica cea mai incarcata de semnificatie, iar pe mine mai degraba ma face sa plang o melodie din categoria asta decat o inmormantare. Din categoria asta fac parte formatiile mele preferate : Nightwish, Anathema, Within Temptation etc. cat si melodiile de suflet pe care le ascult rar, si numai pentru a alimenta o stare.
Indica a fost mereu o formatie din prima categorie - si asta nu are nici o legatura cu versurile in finlandeza. Da, imi place si ascult Indica. Jonsu are o voce draguta. Cu toate astea, la capitolul profunzime/traire si semnificatie, n-au prea excelat din punctul meu de vedere, desi potentialul exista.
De aceea, inca de pe la inceputul anului, cand Tuomas Holopainen de la Nightwish a decis sa supervizeze si sa se implice in productia urmatorului album Indica, recunosc ca am asteptat cu o oarecare nerabdare rezultatul. Eram curioasa sa vad influenta lui Tuomas, a carui muzica e mereu subtila, profunda si puternica in special prin mesaj, asupra stilului transant, necizelat si atat de pop-rock finlandez indecis al lui Jonsu Salomaa. Noul album se numeste Valoissa (ceea ce inseamna In lumina) si va fi lansat in septembrie. Primul single de pe Valoissa, Pahinta tänään (in traducere : Cel mai rau lucru de azi) a fost lansat, cu videoclip cu tot, cam cu o luna inainte. Am asculta Pahinta tänään cu mult entuziasm si curiozitate, si pe cat posibil, cu mintea deschisa. Am gasit un sound Indica imbunatatit, chiar cu mult imbunatatit, o instrumentatie descurcata si plina de semnificatie cat si mult, dar mult mai multa traire. Fetele aveau cu siguranta nevoie disperata de cineva care sa se bage si sa faca ordine in instrumentatie. Ascultant cronologic, consecutiv si comparativ Niin tuleni teen, spre exemplu si apoi Pahinta tänään, diferenta devine tot atat de evidenta ca si cea dintre o liziera salbatica si dezordonata si o gradina englezeasca. Nu mai exista discordanta dintre vocal si instrumental; vocea lui Jonsu se aliniaza cu instrumentatia vizibil armonizata, pierzand din puterea taioasa si oarecum copilaroasa, dar castigand infinit mai multa subtilitate, profunzime si caldura. Cu toate astea, amprenta unica a lui Jonsu si stilul Indica raman intacte; versurile, desi par putin mai incarcate de mesaj ca inainte si putin mai intunecate si puternice, merg pe aceleasi cai ca si versurile de pana acum. Stilul e acelasi, calitatea in schimb e cu mult mai buna. Indica face un pas catre cealalta categorie. Iata ce am simtit eu.
Astept cu nerabdare lansarea din septembrie. Inceputul e bun, iar daca restul albumului urmeaza acelasi stil imbunatatit, sunt sigura ca Valoissa nu va intarzia sa devina un favourite.

3. Movies @___@

Ora 4 dimineata. Somn, zero. Deobicei la ora asta nu prea e nimic la televizor, in afara de Dan Diaconescu, niste scalambaieli pe FTV, reluari si filme porno din anii '80, tot in reluare.
Am avut insa, noroc intr-o seara sa nimeresc si ceva interesant. Nu m-a fascinat niciodata seria Masters of horror, pentru ca filmele din serie imi dau senzatia de filme facute pentru somesuch film festival. Cu toate astea, exista posibilitatea sa revin asupra deciziei de a le renega complet, acum ca am vazut Imprint. Cam socant, cam violent, putin dezamagitor ca si outcome, dar totusi foarte tare, Imprint are intradevar un feeling de film de festival, ceea ce imi displace intr-o oarecare masura. Cu toate astea, filmarea si montajul ireprosabil m-au convins. Intriga e buna; suspansul se mentine pana la sfarsit. Dialogurile sunt adesea halucinante, dar nu in sensul ala suprarealist si plictisitor care te face sa te gandesti la orele din viata pe care le pierzi uitandu-te la o porcarie...ci mai degraba intr-un fel natural si firesc. Actorii isi fac treaba bine. Soundtrack-ul e subtil. Decorurile sunt convingatoare. Ce sa zic...de speriat, te sperii. Ba chiar exista sansa de a schimba canalul. Eu am facut asta! La faza cand ii baga lui Komomo betisoare sub unghii. Iar sfarsitul...sfarsitul e bun si potrivit, desi e foarte, dar foarte festival-film-like.
All in all, what can I say? L-as revedea. Si da, cred ca l-as recomanda.

Si cam atat :) *yawns and goes to bed*

20 things I hate

2008-08-11T12:30:00.000-07:00

Pur si simplu, pentru ca mi-e lene sa zic de ce.

1. MMORPG-urile anime

2. Literatura moderna, aia plina de injuraturi si versuri albe
3. Cerceii bilute

4. Eminem

5. M33$$0-romana
6. Filmele horror cu paianjeni/crocodili/serpi/furnici/lacuste/rechini radioactivi/e

7. Campaniile anti-manele/emo
8. Sylvester Stallone

9. Paulo Coelho

10. Americanii

11. Neoprotestantii
12. Grupurile umoristice romanesti

13. Huliganismul
14. Catalin Botezatu

15. Adevarul cel mai adevarat

16. "Mandrie si prejudecata" - Jane Austen
17. Desenele animate moderne
18. Nickname-urile care contin 666
19. Jackson Pollock (one of us is clearly missing the point)

20. Limp Bizkit/System of a down

And many, many more.

For all the haters

2008-08-11T10:44:00.000-07:00

Disclaimer : Am s-o spun preventiv, pentru a indeparta orice posibilitate de interpretare : acesta nu este un articol anti ceva, cu atat mai putin un articol critic la adresa societatii romanesti. Prea multa lume face asta, asa ca ar fi inutil.

Exista anumite lucruri tampite pe lumea asta cu care inveti sa traiesti, si asta in special pentru ca le gasesti peste tot si nu le poti nici ignora, si nici remedia. Exista lucruri pe care le urasti, dar pe langa care accepti sa treci in fiecare zi fara sa poti face nimic, pentru ca nu esti in pozitia in care ai putea sa le rezolvi.
Traiesc in Romania. Si nu, nu urmeaza traditionalul si atat de modernul "si asta imi ocupa tot timpul". Traiesc in Romania si nu imi convine asta. O recunoaste oricine si o recunosc si eu de cate ori am ocazia. Suntem un popor blestemat care nu va avea in veci prestigiu. Vinovatul nu e nici dracu', nici Dumnezeu si cu atat mai putin Ceausescu. Pur si simplu asa suntem noi. Furam, ne scobim in nas, ne imbulzim la chestii gratis, scuipam si ne stergem mucii de peretii toaletelor cand mergem in strainatate si ne imbatam ca se omoram nevestele si sa violam babe.
Suntem, in schimb, o intreaga tara de filosofi. O, da.
Nu vedem, oare, peste tot filosoafe de scara B criticand absolut orice lucru romanesc de dragul emanciparii? Nu e plina lumea, oare, de ganditori de blog care se cred destepti cand fac caterinca de tot ce misca? Nu vedem la tot pasul, fosti fani Gutza cu slogane anti-manele la status-uri pe mess, care nu stiu sa lege doua cuvinte? In ce alta tara europeana mai vedem oameni criticand intotdeauna, indiferent de circumstante, autoritatile pe care tot ei le-au ales? Cate pitipoance sau copy-paste versuri din Parazitii sau alte trupe de genu' pe profilurile de pe hi5, pentru a impresiona si a parea trecute prin scoala vietii? Cum se face ca atatia oameni, incepand cu Mircea Badea si terminand cu toate babele fara ocupatie, se pricep cum nu se poate mai bine la criticat fiecare aspect al societatii romanesti, dar nu fac niciodata nimic?
Suntem o societate, in care, de-a lungul vremii, prostia s-a desprins in straturi. Suntem o societate in care e suficient sa pari inteligent pentru a fi considerat ca atare. Inca din scutece, orice roman stie ca Romania e o tara de rahat, si in consecinta nu face absolut nimic. Caci pentru a fi cu adevarat inteligent trebuie sa fi critic, iar atunci cand critici, invariabil trebuie sa o faci dintr-o pozitie comoda, de obicei de pe canapea din sufragerie, in timp ce te uiti la aberatiile lui Mircea Badea, Dinescu sau Tatulici. Si asta pentru ca tu, evident, ca orice roman care se respecta esti invariabil destept. Dupa 10 beri esti in stare sa iei Revolutia de la capat. Doar ca n-o faci. Nici un roman n-o face. E bine sa fii cinic, pentru ca da bine. Esti, cu siguranta, mult mai bun decat orice roman doar pentru ca, in viziunea ta, orice roman e obligatoriu prost, sistemul juridic e prost, sistemul sanitar e prost, ministrii iau mita, parlamentarii dorm, iar oamenii cu 3 facultati cersesc din usa in usa cu diplomele puse in folii.
Stii ca trebuie facut ceva, dar stai in continuare in fata televizorului, te uiti la OTV si bei Adria Cola. Astepti sa vina de undeva din cer un Guvern mai bun, un Presedinte mai bun, un tip care sa bata la usa si sa iti toarne in cap un sac cu bani. Iti legi steagul UE de retrovizoarea Volkswagen-ului cumparat cu bani castigati in Italia, ca sa vada lumea ca esti european, dar uiti ca a fii european nu inseamna a fii mare si tare si cu bani, ci mai degraba inseamna sa-ti stii locul si sa il ocupi cu demnitate.
Vorbim despre Revolutie ca despre o mare chestie, iar despre comunism ca despre cumplitul supliciu ce ne-a distrus individualitatea. Mai facem si filme tampite despre asta, ca sa vada toata lumea ca suntem un popor de oropsiti si ca Ceausescu era un monstru oribil care, printre altele, ne-a pus economia pe picioare si ne-a platit datoriile. N-am crezut niciodata in comunism asa cum a fost el aplicat, in stil pur romanesc, si nici pe Ceausescu nu l-am simpatizat vreodata, desi prost nu era cu siguranta. Dar recunosc ca as vrea nespus de mult sa existe cineva cu coaie suficient de mari care sa bage militaria in tot tineretul romanesc. Pentru ca daca ei sunt viitorul, atunci viitorul nu exista. Amin.
Eu nu urasc Romania. Dar nici n-o iubesc suficient cat sa imi ratez viata in ea.
Ca si concluzie, poate ca asta e, de fapt, esenta "zicalei" mentionate la inceput. Nu suntem capabili sa facem nimic, pentru ca nu avem timp. Calitatea de romani ne ocupa tot timpul.

Obsessiveness reviews

2008-07-31T11:30:00.000-07:00

1. Obsessive song of the week

Ari Koivunen - Hetki lyö

Din seria la-altii-se-poate-la-noi-nu, m-am decis sa fac cinste saptamana asta unui artist cat se poate de promitator, hailing from the northern plains of Lahti, Finland.
Nu i-am ascultat albumul de debut, Fuel for the fire scos deabia anul trecut, nici prestatiile de la Finnish Idols, concurs pe care l-a si castigat de altfel, si nici Becoming, scos in iunie anul asta, desi recunosc ca am de gand; cu toate astea, mi-a fost suficient sa ascult o data superbul cover Hetki lyö ca sa il ascult apoi inca o data, si inca o data...pana cand am invatat, evident, versurile. Acela a fost momentul in care am recunoscut ca imi place.
Melodia originala apartine unui finlandez destul de anonim pentru mine, a carui nume il pot afla de pe Google, si nu e nici pe jumatate la fel de buna, dupa umila si insignifianta mea parere. Coverul plin de viata a lui Ari Koivunen ii da un suflu de noutate, iar puternica influenta metal pe care vocea lui Ari si instrumentatia complet schimbata o aduc e mai mult decat la locul ei. Nu-mi pot imagina un mod mai bun de a face cover pe melodia asta.
Pe langa toate astea, tipul chiar are voce, si inca una foarte buna. Nu e chiar voce de power metal; are altfel de timbru, dar se descurca cum nu se poate mai bine pe Still loving you, si chiar Hunting high and low, pe care nu eram deloc sigura ca vreau sa o aud cantata altfel decat de Stratovarius. Si desi suna crud si oarecum adolescentin - chiar copilaros -, e totusi o voce deosebit de expresiva, care impresioneaza printr-un fel de putere taioasa si rascolitoare.

In final, lasand la o parte orice consideratie obiectiva, trebuie sa recunosc ca am ramas profund surprinsa ca Ari Koivunen a castigat Finnish Idols. Si asta nu pentru ca nu are voce sau prezenta scenica, nu pentru ca nu arata bine, si nici pentru ca intreaga lui fiinta artistica, intr-o tara de metalheads cum e Finlanda, inca ma duce cu gandul la un fel de Avril Lavigne al heavy metal-ului. Ci pentru ca mi-am dat seama, cu tristete, ca niciodata in Romania asa ceva n-o sa se petreaca. Raman in continuare dezamagita de calitatea muzicii ce se vehiculeaza pe la noi, de calitatea concurentilor nostrii de la Megastar (ha ha) si de mentalitatea atat de caracteristica noua, si anume impresia ca un artist e la fel de bun pe cat de bine se vinde muzica lui.

2. Obsessive artist of the week

Tarja Turunen

Ei bine, poate nu chiar obsessive. Ca sa fiu sincera, ma manca de mai de mult sa scriu un articol despre Tarja, iar tentatia a fost prea mare.
Am sa incep prin a spune ca regret profund plecarea ei din Nightwish. Big loss, oh yeah. N-am sa reiau interminabila polemica despre a cui a fost vina sau cine a dezamagit pe cine si de ce si cum si cand, desi tin sa mentionez ca si eu as fi dat-o afara, daca eram Tuomas. Se discuta despre asta de 3 ani de zile, cu atat mai mult de vreun an, de cand atat Dark passion play, cat si My winter storm au fost lansate in paralel, in toamna lui 2007. Am ascultat ambele albume, nu fara prejudecati, recunosc, desi am incercat pe cat posibil sa fiu obiectiva.
O sa para ca sunt partinitoare, plina de prejudecati si subiectiva, dar daca as avea de ales, cu siguranta ca as alege Dark passion play. De ce? Pai, din motive care mie mi se pare evidente. La mine, un album e la fel de bun pe cat e de obsesiv si pe cat de mult melodiile de pe album imi bantuie noptile si zilele. De asemenea, un album e la fel de bun pe cat te mult face sa plangi. Dark passion play m-a facut sa plang. O, da. The poet and the pendulum, Meadows of heaven, The islander, Last of the wilds, Bye bye beautiful... Si asta nu o data. Pentru un fan Nightwish, obisnuit cu stilul lor anterior, in afara de vocea clar diferita a Anettei, n-am observat nimic nou sau diferit. Versurile au ramans la fel bune/obsesive/memorabile/geniale, iar sound-ul e mai expresiv ca niciodata, si cam la fel de variat. All in all, Dark passion play e, la fel ca toate albumele Nightwish mai mult decat un album. E o experienta, si inca una foarte puternica.
Din pacate, cu My winter storm n-a fost la fel. L-am ascultat o data, si apoi inca o data si inca o data...sperand ca la un moment dat am sa reusesc sa fiu impresionata. Nu e un album rau, e doar dezamagitor. Seamana cu un fel de Nightwish fara Tuomas. Doar ca mult, mult mai plictisitor. E un album de diva. Vocea ei e singurul lucru mai interesant care se aude pe tot albumul. Nici vorba de orchestratie, atmosfera, nimic. Nici macar n-a scris ea versurile sau muzica. Doar a schitat un fel de linie epica pe care merge albumul. Ei bine, linia aia epica e poate cel mai interesant lucru de pe MWS. Asta daca nu pui la socoteala aluziile la marea tragedie ce a marcat-o profund, si anume marele sut in fund pe care l-a luat de la Tuomas, toate criptate in metafore pretentioase. Cat de naspa e sa ii pui pe altii sa scrie o melodie despre cat de mult suferi tu? Sound-ul e un fel de metal indecis, apos si cam plictisitor. Intentia era in mod clar sa sune diferit, dar relativ aproape de Nightwish. Adica exact asa, numai ca altfel. Mai bine se reorienta. Si apoi, mai e Poison, neinspiratul cover dupa Alice Cooper care incoroneaza in mod ironic un album aproape ratat. Atata poate, si se simte. Pacat, pacat, de o mie si de o suta de ori pacat.
Melodii preferate? Pai, sa ma gandesc. Ar fi The Reign, desi la versul love will shine free, forever m-am trezit brusc din reverie. Mai e Minor Heaven si Our Great Divide, poate singurele melodii care mi-a stors vreo doua lacrimi. Sing for me, desi nu in totalitate, si I walk alone, desigur, daca ar fi avut versuri mai bune (Go tell the world I'm still around/I didn't fly I'm coming down ?!).
All in all, imi mentin ferm parerea ca parea mult mai inteligenta si profunda pe vremea cand Tuomas ii spunea ce trebuie sa faca. Sa speram sa isi va schimba stilul sau va face ceva cu adevarat original. Altfel o sa fie mereu vazuta ca "tipa aia care era inainte la Nightwish". What a waste.

3. Obsessive artist of the week

~spirala

De obicei, fotografii se impart in doua categorii : cei care au idei bune, si cei care au camere bune. Domnisoara ~spirala, este un bun exemplu de exceptie de le aceasta regula, in sensul ca le are pe amandoua.
Recunosc senin si deschis ca mor de ciuda.
Nu numai ca se pricepe a dracului de bine la concepte, pe care le vede chiar si in cele mai improbabile obiecte, dar fiecare piesa din galeria ei e o mica reflectie asupra vietii, o mica lectie de viata, un strop de filosofie. Fotografiile ei sunt pline de sensibilitate, romantism, feminitate, lumina, culoare, traire si poezie. Intreaga ei personalitate se vede reflectata in ceea ce face.
Iata pe cineva care a descoperit fericirea.

4. Obsessive site of the week

www.photoshopdisasters.blogspot.com

Pentru cei care au deschis Photoshop-ul macar o data in viata si nu se pierd prin el. Genul de blog care te face sa razi cu lacrimi, singur, in camera ta.

5. Obsessive sitcom of the week

Green wing

Am inventat saptamana asta o noua categorie, numai pentru a atrage atentia asupra unui serial, dupa umila mea parere, mai delectabil decat Prison Break sau Lost.
Serialul urmareste "the adventure of the childish and slightly mad staff at a hospital". Printre personaje se numara un anestezist narcisist si playboy, un radiolog megalomaniac care canta la fluier si o consultanta care se imbraca exclusiv din hainele oamenilor care mor in spital. Situatiile, personajele, replicile si atmosfera fac deliciul oricui are (sau n-are) suficient creier pentru a le considera haioase. O alternativa demna de luat in seama cand nu e nimic bun la televizor.

This week's obsessiveness reviews

2008-07-24T13:01:00.000-07:00

1. Obsessive song of the week

Sonata Arctica - Replica

Aleg Replica si nu Paid in full la fel cum sunt sigura ca nu as ezita prea mult intre Ecliptica si Unia ca si albume.
Pentru ca versurile sunt mai bune pe Replica, si pe Ecliptica in general, comparativ cu Unia. Pentru ca felul in care Tony arata si se scalambaie in videoclipul de la Paid in full e anything but metal. Pentru ca Replica e o melodie profunda si plina de sens, pe cand Paid in full e o lamentare continua.
Si in special pentru ca Unia e un album care, prin caracterul dezamagitor de plangacios al melodiilor cu versuri cu tot, nu mai imi da aceasi fiori ca si Ecliptica.

2. Obsessive band of the week

Dragonforce

Partea buna : Am s-o spun simplu si la obiect : tipii astia sunt dureros de buni. Am stiut asta de la primele acorduri de chitara de pe Through the fire and the flames. Nu cred ca cineva poate sustine contrariul. Orchestratia e in mod sigur de pe alta planeta. Because there is no way in hell someone - anyone - can ever wield a guitar like that. Daca n-as fi vazut concerte, as fi fost convinsa de asta. Densitate, complexitate, ritmicitate si o fantastica putere care aproape te ia pe sus cand ii asculti. Sheer metal proficieny. Si desi vocea si versurile sunt clar puse putin in umbra, e ceva aproape neglijabil cand ai asemenea instrumentatie cu care sa te delectezi. E in mod clar ceva de apreciat. Si cand adaugi la asta faptul ca ei chiar fac chestiile alea live, gradul de apreciere creste considerabil. Am sincere dubii ca as iesi intreaga de la un concert Dragonforce.
Partea in care comentez rautacios : Whereas tehnica baietilor de la Dragonforce ii transforma in mod clar in unul dintre cele mai importante varfuri din power metal-ul actual, n-am descoperit totusi nimic cu adevarat original in ceea ce priveste versurile. Desigur, tuturor ne place nespus sa ascultam imnuri de batalie si cantece despre libertate, razbunare, furtuna, vanatoare si sabii insangerate. Cu toate astea, n-ar fi de loc rau sa descoperim din cand in cand un binevenit strop de schimbare.

All in all, impresia e buna. Pentru toti cei care au senzatii tari si zguduitoare cand recunosc un solo de chitara bun, this is something to try.

3. Obsessive artist of the week

=Vendegor

Pictor, poet, fotograf si cine stie cate ale chestii, domnisorul de mai sus isi merita cu siguranta locul saptamana asta.
Mai intotdeauna acompaniate de versuri, editate din greu sau nu, fotografiile lui au intotdeauna ceva puternic si impresionant. Fie ca e vorba de culori luminoase si solare, de linii fluide si moi ce tradeaza o un reflex pictural sau de lumini potrivite magistral, exista intotdeauna ceva care sa te faca sa injuri de mirare.
Si daca m-as pricepe la pictura, cu siguranta ca n-as avea nimic rau de spus.
=Vendegor e un artist complet si polivalent, cu suficienta creativitate cat sa si-o distribuie calitativ egal in toate directiile. Fiecare piesa din galeria lui e rezultatul unui ansamblu complex de metode si tehnici, de la fotografie, la pictura digitala si pana la poezie.
Cu siguranta unul din artistii mei preferati din lista de watch.

4. Obsessive site of the week

www.batgearbeyond.com

O comoara nepretuita pentru pasionatii de alternative fashion. Orice de la gothic, kawaii, harajuku, lolita, cyber si pana la punk si rave. If it's not here, it's likely it never existed.

5. Obsessive game of the week

Yummy drink factory by Amaranth Games

Dupa Aveyond si Aveyond 2, seria cu parfum de old school RPG pe care atat de multumita am devorat-o, Amaranth Games scoate un time management in stilul caracteristic fantasy.
N-am ales nimic extraordinar de complex, si am preferat sa vorbesc putin despre Yummy drink factory, pur si simplu pentru ca jocurile de la Amaranth sunt cele mai simpatice din tot universul. Si chiar daca apar din an in Pasti, se vede si se simte ca sunt facute cu toata dragostea, de la grafica si pana la soundtrack-uri si gameplay.
Cei care au jucat Aveyond si Aveyond 2, vor descoperi cateva referinte simpatice la serie (orasul Candar, satul Witchwood ^_^). Si tocmai aceasta continuitate indirecta dintre jocuri face ca toate jocurile de la Amaranth sa para facute cu mai multa grija si atentie decat majoritatea celor facute pe banda rulanta care apar atat de frecevent in ziua de azi.
Recomand cu caldura pentru toti cei care mai joaca printre picaturi si astfel de joculete mici si simpatice, in special cei pasionati de chestii gen Cake Mania.

Cum sa iti ratezi viata

2008-07-24T07:09:00.000-07:00

Imi aduc aminte foarte bine dupa-amiaza in care m-am apucat de scris in mod serios.
Eram intr-a VI-a, si era sfarsit de an scolar. Era ora de engleza. Eram plictisita.
Stiam chiar si atunci ca exista anumite tipuri de plictiseala care nasc monstrii, daca nu le tratezi la timp.
Nu mi-a placut niciodata sa ma tratez. Am luat pur si simplu o foaie de hartie si mi-am scos monstrii la plimbare pe ea. In engleza, si in versuri. Imi aduc aminte ca imi era frica. Imi era deosebit de teama ca ar putea sa ma vada cineva. Scriam pe genunchi, ca sa nu vada colega de banca si sa nu-mi puna intrebari. Ce i-as fi zis? Ca scriu poezii? Sa vada altcineva ce scriam eu mi se parea impudic si nepotrivit, de parca n-ar fi fost vorba despre ganduri si sentimente, ci despre un colaj cu parti nude ale corpului meu.
Tot ce scrisesem pana atunci fusesera cteva compuneri la scoala, o argumentare stralucita despre apartenenta basmului Aleodor Imparat la specia basmului popular si porcarii disparate despre zane si fantome. Dar acum scriam o poezie. Era ceva extraordinar si serios. O vedeam ca pe un inceput bun de cariera. Vedeam deja randuri scrise cu admiratie la inceputul unei biografii : "Nimeni nu credea, ca in momentul acelea se nastea ceva mare..."
Visam asa cum viseaza copiii care inalta zmee, ca intr-o buna zi vor zbura si ei. Intr-un cuvant, mi se parea ca mi se pregateste ceva mare, si ca poezia mea era cat se poate de originala.

Nu stiu daca era. De fapt, era patetica. Era de dragoste.
Cu toate astea, ma simteam bine. Da, monstrii erau frumosi. Intotdeauna sunt frumosi. Frumosi si nobili ca o materie roz si parfumata pe care te bucuri ca ai reusit sa o vomiti pana la urma.

Acum, dupa 5 ani, imi fac bilantul vietii de atunci pana acum. M-am schimbat, dar sunt aceeasi in esenta. Ca o casa pe care o varuiesti si ii mai adaugi un etaj, dar care ramane, totusi, aceeasi.

Acum gandesc mai mult si scriu mai putin. Poate ca acum privesc mai mult in jur si analizez mai mult. Poate ca sunt mai buna. Poate ca am mai multa experienta si vad totul altfel. Sau poate ca nu. Poate ca am ramas la fel de nesabuita si refractara, rusinoasa pana la sarcasm cu sentimentele mele si cu gandurile cele mai ascunse. Habar n-am.

La urma urmei, cine iti poate spune ce esti, daca tu nu stii? Cand esti copil, n-ai nevoie de parerea altora, pentru ca stii. Copiii sunt mai realisti decat adultii.
Dar cand incepi sa cresti? Exista acel moment in viata unui copil cand, inevitabil, deschide ochii si priveste dincolo de zidurile castelului de nisip. Plecam din gara copilariei in lume pentru a rezolva o mare ecuatie cu prea multe necunoscute, dintre care cea mai mare ni se pare a fi lumea ce se desfasoara in fata noastra. Alergam atat de mult dupa ea, incat de multe ori pierdem adevarata mare solutie, si anume raspunsul la intrebarea "Cine suntem noi, de fapt?"

E cel mai simplu mod de a-ti rata viata. Sa te ratezi pe tine. Sa uiti cine esti, sa iti construiesti o imagine de sine aproximativa si apoi sa incerci sa escaladezi marele mister al lumii, pentru ca in final sa cazi apoteotic inapoi de unde ai pornit, fara glorie si cu o viata ratata din start.

My reviews : obsessive stuff

2008-07-16T08:47:00.000-07:00

1. Obsessive song of the week

Within Temptation feat. Keith Caputo - What have you done

Mi-a placut intotdeauna WT in acelasi fel in care mi-au placut majoritatea formatiilor de acelasi gen, care urmeaza aceeasi reteta consacrata de la Inkubus Sukkubus incoace. Vocaliste angelice, rochii bufante, influente simfonice - fantasy si versuri tragice despre dragoste si natura; nimic nou aici, iar evolutia lor de la The Dance la The Heart of Everything se vede in primul rand la calitatea evident mai buna a sound-ului, si mai putin la stil. Totusi, desi reteta nu e tocmai noua, stilul WT este unul inconfundabil si usor de recunoscut dupa orchestratia plina de patos care reuseste aproape de fiecare data sa ma impresioneze pana la fiori.
THOE e orientat putin altfel fata de stilul cu care WT ne-au obisnuit. In comparatie cu The Silent Force (which absolutely 0wns, by the way) si Mother Earth se vede clar ca influentele fantasy s-au pierdut pe drum, lasand loc unui sound mai gothic, mai simfonic, mai dark, si din pacate, putin cam mainstream. La asta se adauga o serie intreaga de influente alternative, ceea ce face ca impresia generala sa ma duca cu gandul la Evanescence.
What have you done, primul single de pe THOE, si colaborarea inedita cu Keith Caputo de la Life of agony seamana atat de bine cu Evanescence incat n-am putut sa nu ma gandesc instantaneu la Bring me to life si vremurile cand aveam Winamp-ul plin cu Linkin Park. Cu toate astea, imi vine greu sa gasesc ceva gresit sau nelalocul lui cand o ascult. Nu e neaparat o melodie definitorie pentru album, dar e cu siguranta, una dintre cele mai bune si mai reusite.
Imi place, pentru ca e inovativa, si desi se apropie periculos si aproape dezamagitor de mult de mainstream, nu pot sa nu o apreciez ca pe o evolutie demna de luat in seama.

2. Obsessive band of the week

Indica

De obicei, cand vorbesc despre formatii care ma obsesioneaza, in 90% din cazuri e vorba despre formatii noi, nedescoperite pana atunci, care, din diferite motive ajung sa le ascult obsesiv timp de zile sau chiar saptamani intregi pana cand ma simt in stare sa le trec in registru.
Pe cat de ilustra, pe atat de anonima si necunoscuta la noi cel putin, Indica reprezinta o adunatura de gagici finlandeze date naibii, care canta un fel de pop-rock/alternativ cu inerentele influente gotice pe alocuri si cu versuri in pura si ininteligibila finlandeza. Si daca n-ar fi fost muzicalitatea de exceptie, si vocea originala a Johannei "Jonsu" Salomaa, le-as fi considerat cu siguranta si fara regrete, doar un alt grup de fete dure din Finlanda.
E greu, desigur sa asculti ceva si sa nu stii daca nu asisti la o tirada interminabila de injuraturi si blesteme pe ritmuri de pian. Majoritatea melodiilor suna ca si cum ar fi fost compuse intr-o clipa de maxima inspiratie, iar apoi abandonate si nerevizuite. Suna bine, desi se clatina, desi finalurile sunt uneori abrupte si desi orchestratia nu e prea spectaculoasa. Cu toate astea, timbrul vocii e de exceptie, salveaza orchestratia si face ca si sound-ul sa fie unul absolut original.
Una peste alta, merita ascultata, desi e destul de ciudat sa descoperi dupa a 3a sau a 4a auditie a unei melodii ca ai invatat versurile si ca ti-ai petrecut 3 minute din viata zbierand versuri in finlandeza spre marea incantare a vecinilor de palier.

3. Obsessive site of the week

www.ruthlessreviews.com

"Where pornographers debate nihilists about pop culture."

Asta spune tot. Daca ai chef sa citesti recenzii obiective, dar si ironice in acelasi timp, sau daca ai chef doar sa razi putin, recomand cu caldura. Must see : Top 10 Worst Black Metal Pictures of All Time.

4. Obsessive artist of the week

~amaia from deviantart.com

Cand vine vorba despre fotografie, toata lumea se pricepe foarte bine la "poze artistice". Incepand cu fetitele de gimnaziu cu curele sclipicioase, posesoare de telefoane cu camera foto si terminand cu unele bunici pe care le da inspiratia afara din casa, toata lumea stie de fapt ce si cum e cu pozatul.
Tipa de mai sus are o galeria absolut fantastica pe Deviant Art.
Teatral, elegant, vintage, inspirat si foarte, foarte original. Un veritabil omagiu adus fotografiei alb-negru. Fiecare portret emana eleganta, stil si senzualitate condimentata cu un strop de bizarerie. Must see.

5. Obsessive book of the week

Gabriel García Márquez - Un veac de singuratate

Fara indoiala, una dintre cartile mele preferate din toate timpurile. Am citit-o aproape exclusiv la scoala, in pauze, dar in special in ore. Felul in care Márquez trateaza tema timpului e pur si simplu genial. Cititorul este pus fata in fata cu inexorabila trecere a timpului peste personajele cu personalitati, trecuturi si evolutii cat se poate de colorate si complexe; realismul cel mai organic este combinat inedit si original cu sentimentele exaltate ce aduc a romantism ale personajelor, iar actiunea, impletindu-se pe un singur nivel cu amintiri epice ale personajelor captiveaza fara a fi ea insasi prea palpitanta.
Desi am fost nevoita sa imi dau toata silinta pentru a tine pasul cu personajele si pentru a nu le confunda, saga familiei Buendía, personajele magistral construite, elementele fantastice inserate imperceptibil, atmosfera mitica, cat si decorul creat de autor de la zero sunt suficiente motive pentru a reciti Un veac de singuratate over and over and over again.

Despre mine si despre blog

2008-07-15T05:18:00.000-07:00

N-am sa imi incep blog-ul prin a spune ca l-am facut din plictiseala.
Sa fim seriosi. Nimeni nu-si face un blog din plictiseala. Prin urmare, scopul acestui blog va fi unul narcisisto-cultural, de debitare continua a unor idei si opinii fara o legatura prea evidenta unele cu altele.

Cam ceea ce s-ar numi rantblog :D

Cine sunt eu? Momentan nimeni, dar sper ca aceasta situatie sa se schimbe pe viitor. Sunt altcineva. Altcineva care si-a facut un blog. Altcineva pe langa care treci pe strada uneori, omul anonim la care te uiti cu ce e imbracat, ce duce in mana, daca ii sta parul rau astazi, daca are pungi sub ochi sau daca a uitat sa isi calce camasa.
Pentru ca nu fac parte din acea categorie de bloggeri anonimi, prefer, totusi, sa ma prezint. Eu sunt Kitty, am 17 ani si sunt fata. Locuiesc intr-un oras plictisitor de provincie, intr-o tara deloc plictisitoare, dar in sensul rau, din pacate. Timpul liber mi-l impart intre jocurile pe calculator, cartile si camera foto. Iar atunci cand nu ma joc pe calculator, nu citesc si nu fac poze, sunt eleva la mate-info la un liceu, evident ilustru si istoric.

Asta sunt eu. Inca nu stiu ce am sa scriu, astept inspiratia. Oricum, m-am considerat datoare sa va spun la ce sa va asteptati :)