Obsessiveness reviews

1. Obsessive song of the week

Ari Koivunen - Hetki lyö













Din seria la-altii-se-poate-la-noi-nu, m-am decis sa fac cinste saptamana asta unui artist cat se poate de promitator, hailing from the northern plains of Lahti, Finland.
Nu i-am ascultat albumul de debut, Fuel for the fire scos deabia anul trecut, nici prestatiile de la Finnish Idols, concurs pe care l-a si castigat de altfel, si nici Becoming, scos in iunie anul asta, desi recunosc ca am de gand; cu toate astea, mi-a fost suficient sa ascult o data superbul cover Hetki lyö ca sa il ascult apoi inca o data, si inca o data...pana cand am invatat, evident, versurile. Acela a fost momentul in care am recunoscut ca imi place.
Melodia originala apartine unui finlandez destul de anonim pentru mine, a carui nume il pot afla de pe Google, si nu e nici pe jumatate la fel de buna, dupa umila si insignifianta mea parere. Coverul plin de viata a lui Ari Koivunen ii da un suflu de noutate, iar puternica influenta metal pe care vocea lui Ari si instrumentatia complet schimbata o aduc e mai mult decat la locul ei. Nu-mi pot imagina un mod mai bun de a face cover pe melodia asta.
Pe langa toate astea, tipul chiar are voce, si inca una foarte buna. Nu e chiar voce de power metal; are altfel de timbru, dar se descurca cum nu se poate mai bine pe Still loving you, si chiar Hunting high and low, pe care nu eram deloc sigura ca vreau sa o aud cantata altfel decat de Stratovarius. Si desi suna crud si oarecum adolescentin - chiar copilaros -, e totusi o voce deosebit de expresiva, care impresioneaza printr-un fel de putere taioasa si rascolitoare.

In final, lasand la o parte orice consideratie obiectiva, trebuie sa recunosc ca am ramas profund surprinsa ca Ari Koivunen a castigat Finnish Idols. Si asta nu pentru ca nu are voce sau prezenta scenica, nu pentru ca nu arata bine, si nici pentru ca intreaga lui fiinta artistica, intr-o tara de metalheads cum e Finlanda, inca ma duce cu gandul la un fel de Avril Lavigne al heavy metal-ului. Ci pentru ca mi-am dat seama, cu tristete, ca niciodata in Romania asa ceva n-o sa se petreaca. Raman in continuare dezamagita de calitatea muzicii ce se vehiculeaza pe la noi, de calitatea concurentilor nostrii de la Megastar (ha ha) si de mentalitatea atat de caracteristica noua, si anume impresia ca un artist e la fel de bun pe cat de bine se vinde muzica lui.

2. Obsessive artist of the week

Tarja Turunen













Ei bine, poate nu chiar obsessive. Ca sa fiu sincera, ma manca de mai de mult sa scriu un articol despre Tarja, iar tentatia a fost prea mare.
Am sa incep prin a spune ca regret profund plecarea ei din Nightwish. Big loss, oh yeah. N-am sa reiau interminabila polemica despre a cui a fost vina sau cine a dezamagit pe cine si de ce si cum si cand, desi tin sa mentionez ca si eu as fi dat-o afara, daca eram Tuomas. Se discuta despre asta de 3 ani de zile, cu atat mai mult de vreun an, de cand atat Dark passion play, cat si My winter storm au fost lansate in paralel, in toamna lui 2007. Am ascultat ambele albume, nu fara prejudecati, recunosc, desi am incercat pe cat posibil sa fiu obiectiva.
O sa para ca sunt partinitoare, plina de prejudecati si subiectiva, dar daca as avea de ales, cu siguranta ca as alege Dark passion play. De ce? Pai, din motive care mie mi se pare evidente. La mine, un album e la fel de bun pe cat e de obsesiv si pe cat de mult melodiile de pe album imi bantuie noptile si zilele. De asemenea, un album e la fel de bun pe cat te mult face sa plangi. Dark passion play m-a facut sa plang. O, da. The poet and the pendulum, Meadows of heaven, The islander, Last of the wilds, Bye bye beautiful... Si asta nu o data. Pentru un fan Nightwish, obisnuit cu stilul lor anterior, in afara de vocea clar diferita a Anettei, n-am observat nimic nou sau diferit. Versurile au ramans la fel bune/obsesive/memorabile/geniale, iar sound-ul e mai expresiv ca niciodata, si cam la fel de variat. All in all, Dark passion play e, la fel ca toate albumele Nightwish mai mult decat un album. E o experienta, si inca una foarte puternica.
Din pacate, cu My winter storm n-a fost la fel. L-am ascultat o data, si apoi inca o data si inca o data...sperand ca la un moment dat am sa reusesc sa fiu impresionata. Nu e un album rau, e doar dezamagitor. Seamana cu un fel de Nightwish fara Tuomas. Doar ca mult, mult mai plictisitor. E un album de diva. Vocea ei e singurul lucru mai interesant care se aude pe tot albumul. Nici vorba de orchestratie, atmosfera, nimic. Nici macar n-a scris ea versurile sau muzica. Doar a schitat un fel de linie epica pe care merge albumul. Ei bine, linia aia epica e poate cel mai interesant lucru de pe MWS. Asta daca nu pui la socoteala aluziile la marea tragedie ce a marcat-o profund, si anume marele sut in fund pe care l-a luat de la Tuomas, toate criptate in metafore pretentioase. Cat de naspa e sa ii pui pe altii sa scrie o melodie despre cat de mult suferi tu? Sound-ul e un fel de metal indecis, apos si cam plictisitor. Intentia era in mod clar sa sune diferit, dar relativ aproape de Nightwish. Adica exact asa, numai ca altfel. Mai bine se reorienta. Si apoi, mai e Poison, neinspiratul cover dupa Alice Cooper care incoroneaza in mod ironic un album aproape ratat. Atata poate, si se simte. Pacat, pacat, de o mie si de o suta de ori pacat.
Melodii preferate? Pai, sa ma gandesc. Ar fi The Reign, desi la versul love will shine free, forever m-am trezit brusc din reverie. Mai e Minor Heaven si Our Great Divide, poate singurele melodii care mi-a stors vreo doua lacrimi. Sing for me, desi nu in totalitate, si I walk alone, desigur, daca ar fi avut versuri mai bune (Go tell the world I'm still around/I didn't fly I'm coming down ?!).
All in all, imi mentin ferm parerea ca parea mult mai inteligenta si profunda pe vremea cand Tuomas ii spunea ce trebuie sa faca. Sa speram sa isi va schimba stilul sau va face ceva cu adevarat original. Altfel o sa fie mereu vazuta ca "tipa aia care era inainte la Nightwish". What a waste.

3. Obsessive artist of the week

~spirala


























De obicei, fotografii se impart in doua categorii : cei care au idei bune, si cei care au camere bune. Domnisoara ~spirala, este un bun exemplu de exceptie de le aceasta regula, in sensul ca le are pe amandoua.
Recunosc senin si deschis ca mor de ciuda.
Nu numai ca se pricepe a dracului de bine la concepte, pe care le vede chiar si in cele mai improbabile obiecte, dar fiecare piesa din galeria ei e o mica reflectie asupra vietii, o mica lectie de viata, un strop de filosofie. Fotografiile ei sunt pline de sensibilitate, romantism, feminitate, lumina, culoare, traire si poezie. Intreaga ei personalitate se vede reflectata in ceea ce face.
Iata pe cineva care a descoperit fericirea.

4. Obsessive site of the week

www.photoshopdisasters.blogspot.com




















Pentru cei care au deschis Photoshop-ul macar o data in viata si nu se pierd prin el. Genul de blog care te face sa razi cu lacrimi, singur, in camera ta.

5. Obsessive sitcom of the week

Green wing



























Am inventat saptamana asta o noua categorie, numai pentru a atrage atentia asupra unui serial, dupa umila mea parere, mai delectabil decat Prison Break sau Lost.
Serialul urmareste "the adventure of the childish and slightly mad staff at a hospital". Printre personaje se numara un anestezist narcisist si playboy, un radiolog megalomaniac care canta la fluier si o consultanta care se imbraca exclusiv din hainele oamenilor care mor in spital. Situatiile, personajele, replicile si atmosfera fac deliciul oricui are (sau n-are) suficient creier pentru a le considera haioase. O alternativa demna de luat in seama cand nu e nimic bun la televizor.

This week's obsessiveness reviews

1. Obsessive song of the week

Sonata Arctica - Replica











Aleg Replica si nu Paid in full la fel cum sunt sigura ca nu as ezita prea mult intre Ecliptica si Unia ca si albume.
Pentru ca versurile sunt mai bune pe Replica, si pe Ecliptica in general, comparativ cu Unia. Pentru ca felul in care Tony arata si se scalambaie in videoclipul de la Paid in full e anything but metal. Pentru ca Replica e o melodie profunda si plina de sens, pe cand Paid in full e o lamentare continua.
Si in special pentru ca Unia e un album care, prin caracterul dezamagitor de plangacios al melodiilor cu versuri cu tot, nu mai imi da aceasi fiori ca si Ecliptica.

2. Obsessive band of the week

Dragonforce











Partea buna : Am s-o spun simplu si la obiect : tipii astia sunt dureros de buni. Am stiut asta de la primele acorduri de chitara de pe Through the fire and the flames. Nu cred ca cineva poate sustine contrariul. Orchestratia e in mod sigur de pe alta planeta. Because there is no way in hell someone - anyone - can ever wield a guitar like that. Daca n-as fi vazut concerte, as fi fost convinsa de asta. Densitate, complexitate, ritmicitate si o fantastica putere care aproape te ia pe sus cand ii asculti. Sheer metal proficieny. Si desi vocea si versurile sunt clar puse putin in umbra, e ceva aproape neglijabil cand ai asemenea instrumentatie cu care sa te delectezi. E in mod clar ceva de apreciat. Si cand adaugi la asta faptul ca ei chiar fac chestiile alea live, gradul de apreciere creste considerabil. Am sincere dubii ca as iesi intreaga de la un concert Dragonforce.
Partea in care comentez rautacios : Whereas tehnica baietilor de la Dragonforce ii transforma in mod clar in unul dintre cele mai importante varfuri din power metal-ul actual, n-am descoperit totusi nimic cu adevarat original in ceea ce priveste versurile. Desigur, tuturor ne place nespus sa ascultam imnuri de batalie si cantece despre libertate, razbunare, furtuna, vanatoare si sabii insangerate. Cu toate astea, n-ar fi de loc rau sa descoperim din cand in cand un binevenit strop de schimbare.

All in all, impresia e buna. Pentru toti cei care au senzatii tari si zguduitoare cand recunosc un solo de chitara bun, this is something to try.

3. Obsessive artist of the week

=Vendegor




















Pictor, poet, fotograf si cine stie cate ale chestii, domnisorul de mai sus isi merita cu siguranta locul saptamana asta.
Mai intotdeauna acompaniate de versuri, editate din greu sau nu, fotografiile lui au intotdeauna ceva puternic si impresionant. Fie ca e vorba de culori luminoase si solare, de linii fluide si moi ce tradeaza o un reflex pictural sau de lumini potrivite magistral, exista intotdeauna ceva care sa te faca sa injuri de mirare.
Si daca m-as pricepe la pictura, cu siguranta ca n-as avea nimic rau de spus.
=Vendegor e un artist complet si polivalent, cu suficienta creativitate cat sa si-o distribuie calitativ egal in toate directiile. Fiecare piesa din galeria lui e rezultatul unui ansamblu complex de metode si tehnici, de la fotografie, la pictura digitala si pana la poezie.
Cu siguranta unul din artistii mei preferati din lista de watch.

4. Obsessive site of the week

www.batgearbeyond.com

O comoara nepretuita pentru pasionatii de alternative fashion. Orice de la gothic, kawaii, harajuku, lolita, cyber si pana la punk si rave. If it's not here, it's likely it never existed.

5. Obsessive game of the week

Yummy drink factory by Amaranth Games










Dupa Aveyond si Aveyond 2, seria cu parfum de old school RPG pe care atat de multumita am devorat-o, Amaranth Games scoate un time management in stilul caracteristic fantasy.
N-am ales nimic extraordinar de complex, si am preferat sa vorbesc putin despre Yummy drink factory, pur si simplu pentru ca jocurile de la Amaranth sunt cele mai simpatice din tot universul. Si chiar daca apar din an in Pasti, se vede si se simte ca sunt facute cu toata dragostea, de la grafica si pana la soundtrack-uri si gameplay.
Cei care au jucat Aveyond si Aveyond 2, vor descoperi cateva referinte simpatice la serie (orasul Candar, satul Witchwood ^_^). Si tocmai aceasta continuitate indirecta dintre jocuri face ca toate jocurile de la Amaranth sa para facute cu mai multa grija si atentie decat majoritatea celor facute pe banda rulanta care apar atat de frecevent in ziua de azi.
Recomand cu caldura pentru toti cei care mai joaca printre picaturi si astfel de joculete mici si simpatice, in special cei pasionati de chestii gen Cake Mania.

Cum sa iti ratezi viata

Imi aduc aminte foarte bine dupa-amiaza in care m-am apucat de scris in mod serios.
Eram intr-a VI-a, si era sfarsit de an scolar. Era ora de engleza. Eram plictisita.
Stiam chiar si atunci ca exista anumite tipuri de plictiseala care nasc monstrii, daca nu le tratezi la timp.
Nu mi-a placut niciodata sa ma tratez. Am luat pur si simplu o foaie de hartie si mi-am scos monstrii la plimbare pe ea. In engleza, si in versuri. Imi aduc aminte ca imi era frica. Imi era deosebit de teama ca ar putea sa ma vada cineva. Scriam pe genunchi, ca sa nu vada colega de banca si sa nu-mi puna intrebari. Ce i-as fi zis? Ca scriu poezii? Sa vada altcineva ce scriam eu mi se parea impudic si nepotrivit, de parca n-ar fi fost vorba despre ganduri si sentimente, ci despre un colaj cu parti nude ale corpului meu.
Tot ce scrisesem pana atunci fusesera cteva compuneri la scoala, o argumentare stralucita despre apartenenta basmului Aleodor Imparat la specia basmului popular si porcarii disparate despre zane si fantome. Dar acum scriam o poezie. Era ceva extraordinar si serios. O vedeam ca pe un inceput bun de cariera. Vedeam deja randuri scrise cu admiratie la inceputul unei biografii : "Nimeni nu credea, ca in momentul acelea se nastea ceva mare..."
Visam asa cum viseaza copiii care inalta zmee, ca intr-o buna zi vor zbura si ei. Intr-un cuvant, mi se parea ca mi se pregateste ceva mare, si ca poezia mea era cat se poate de originala.

Nu stiu daca era. De fapt, era patetica. Era de dragoste.
Cu toate astea, ma simteam bine. Da, monstrii erau frumosi. Intotdeauna sunt frumosi. Frumosi si nobili ca o materie roz si parfumata pe care te bucuri ca ai reusit sa o vomiti pana la urma.

Acum, dupa 5 ani, imi fac bilantul vietii de atunci pana acum. M-am schimbat, dar sunt aceeasi in esenta. Ca o casa pe care o varuiesti si ii mai adaugi un etaj, dar care ramane, totusi, aceeasi.

Acum gandesc mai mult si scriu mai putin. Poate ca acum privesc mai mult in jur si analizez mai mult. Poate ca sunt mai buna. Poate ca am mai multa experienta si vad totul altfel. Sau poate ca nu. Poate ca am ramas la fel de nesabuita si refractara, rusinoasa pana la sarcasm cu sentimentele mele si cu gandurile cele mai ascunse. Habar n-am.

La urma urmei, cine iti poate spune ce esti, daca tu nu stii? Cand esti copil, n-ai nevoie de parerea altora, pentru ca stii. Copiii sunt mai realisti decat adultii.
Dar cand incepi sa cresti? Exista acel moment in viata unui copil cand, inevitabil, deschide ochii si priveste dincolo de zidurile castelului de nisip. Plecam din gara copilariei in lume pentru a rezolva o mare ecuatie cu prea multe necunoscute, dintre care cea mai mare ni se pare a fi lumea ce se desfasoara in fata noastra. Alergam atat de mult dupa ea, incat de multe ori pierdem adevarata mare solutie, si anume raspunsul la intrebarea "Cine suntem noi, de fapt?"

E cel mai simplu mod de a-ti rata viata. Sa te ratezi pe tine. Sa uiti cine esti, sa iti construiesti o imagine de sine aproximativa si apoi sa incerci sa escaladezi marele mister al lumii, pentru ca in final sa cazi apoteotic inapoi de unde ai pornit, fara glorie si cu o viata ratata din start.

My reviews : obsessive stuff

1. Obsessive song of the week

Within Temptation feat. Keith Caputo - What have you done



Mi-a placut intotdeauna WT in acelasi fel in care mi-au placut majoritatea formatiilor de acelasi gen, care urmeaza aceeasi reteta consacrata de la Inkubus Sukkubus incoace. Vocaliste angelice, rochii bufante, influente simfonice - fantasy si versuri tragice despre dragoste si natura; nimic nou aici, iar evolutia lor de la The Dance la The Heart of Everything se vede in primul rand la calitatea evident mai buna a sound-ului, si mai putin la stil. Totusi, desi reteta nu e tocmai noua, stilul WT este unul inconfundabil si usor de recunoscut dupa orchestratia plina de patos care reuseste aproape de fiecare data sa ma impresioneze pana la fiori.
THOE e orientat putin altfel fata de stilul cu care WT ne-au obisnuit. In comparatie cu The Silent Force (which absolutely 0wns, by the way) si Mother Earth se vede clar ca influentele fantasy s-au pierdut pe drum, lasand loc unui sound mai gothic, mai simfonic, mai dark, si din pacate, putin cam mainstream. La asta se adauga o serie intreaga de influente alternative, ceea ce face ca impresia generala sa ma duca cu gandul la Evanescence.
What have you done, primul single de pe THOE, si colaborarea inedita cu Keith Caputo de la Life of agony seamana atat de bine cu Evanescence incat n-am putut sa nu ma gandesc instantaneu la Bring me to life si vremurile cand aveam Winamp-ul plin cu Linkin Park. Cu toate astea, imi vine greu sa gasesc ceva gresit sau nelalocul lui cand o ascult. Nu e neaparat o melodie definitorie pentru album, dar e cu siguranta, una dintre cele mai bune si mai reusite.
Imi place, pentru ca e inovativa, si desi se apropie periculos si aproape dezamagitor de mult de mainstream, nu pot sa nu o apreciez ca pe o evolutie demna de luat in seama.

2. Obsessive band of the week

Indica



De obicei, cand vorbesc despre formatii care ma obsesioneaza, in 90% din cazuri e vorba despre formatii noi, nedescoperite pana atunci, care, din diferite motive ajung sa le ascult obsesiv timp de zile sau chiar saptamani intregi pana cand ma simt in stare sa le trec in registru.
Pe cat de ilustra, pe atat de anonima si necunoscuta la noi cel putin, Indica reprezinta o adunatura de gagici finlandeze date naibii, care canta un fel de pop-rock/alternativ cu inerentele influente gotice pe alocuri si cu versuri in pura si ininteligibila finlandeza. Si daca n-ar fi fost muzicalitatea de exceptie, si vocea originala a Johannei "Jonsu" Salomaa, le-as fi considerat cu siguranta si fara regrete, doar un alt grup de fete dure din Finlanda.
E greu, desigur sa asculti ceva si sa nu stii daca nu asisti la o tirada interminabila de injuraturi si blesteme pe ritmuri de pian. Majoritatea melodiilor suna ca si cum ar fi fost compuse intr-o clipa de maxima inspiratie, iar apoi abandonate si nerevizuite. Suna bine, desi se clatina, desi finalurile sunt uneori abrupte si desi orchestratia nu e prea spectaculoasa. Cu toate astea, timbrul vocii e de exceptie, salveaza orchestratia si face ca si sound-ul sa fie unul absolut original.
Una peste alta, merita ascultata, desi e destul de ciudat sa descoperi dupa a 3a sau a 4a auditie a unei melodii ca ai invatat versurile si ca ti-ai petrecut 3 minute din viata zbierand versuri in finlandeza spre marea incantare a vecinilor de palier.

3. Obsessive site of the week

www.ruthlessreviews.com

"Where pornographers debate nihilists about pop culture."

Asta spune tot. Daca ai chef sa citesti recenzii obiective, dar si ironice in acelasi timp, sau daca ai chef doar sa razi putin, recomand cu caldura. Must see : Top 10 Worst Black Metal Pictures of All Time.

4. Obsessive artist of the week

~amaia from deviantart.com




Cand vine vorba despre fotografie, toata lumea se pricepe foarte bine la "poze artistice". Incepand cu fetitele de gimnaziu cu curele sclipicioase, posesoare de telefoane cu camera foto si terminand cu unele bunici pe care le da inspiratia afara din casa, toata lumea stie de fapt ce si cum e cu pozatul.
Tipa de mai sus are o galeria absolut fantastica pe Deviant Art.
Teatral, elegant, vintage, inspirat si foarte, foarte original. Un veritabil omagiu adus fotografiei alb-negru. Fiecare portret emana eleganta, stil si senzualitate condimentata cu un strop de bizarerie. Must see.

5. Obsessive book of the week

Gabriel García Márquez - Un veac de singuratate



Fara indoiala, una dintre cartile mele preferate din toate timpurile. Am citit-o aproape exclusiv la scoala, in pauze, dar in special in ore. Felul in care Márquez trateaza tema timpului e pur si simplu genial. Cititorul este pus fata in fata cu inexorabila trecere a timpului peste personajele cu personalitati, trecuturi si evolutii cat se poate de colorate si complexe; realismul cel mai organic este combinat inedit si original cu sentimentele exaltate ce aduc a romantism ale personajelor, iar actiunea, impletindu-se pe un singur nivel cu amintiri epice ale personajelor captiveaza fara a fi ea insasi prea palpitanta.
Desi am fost nevoita sa imi dau toata silinta pentru a tine pasul cu personajele si pentru a nu le confunda, saga familiei Buendía, personajele magistral construite, elementele fantastice inserate imperceptibil, atmosfera mitica, cat si decorul creat de autor de la zero sunt suficiente motive pentru a reciti Un veac de singuratate over and over and over again.

Despre mine si despre blog

N-am sa imi incep blog-ul prin a spune ca l-am facut din plictiseala.
Sa fim seriosi. Nimeni nu-si face un blog din plictiseala. Prin urmare, scopul acestui blog va fi unul narcisisto-cultural, de debitare continua a unor idei si opinii fara o legatura prea evidenta unele cu altele.

Cam ceea ce s-ar numi rantblog :D

Cine sunt eu? Momentan nimeni, dar sper ca aceasta situatie sa se schimbe pe viitor. Sunt altcineva. Altcineva care si-a facut un blog. Altcineva pe langa care treci pe strada uneori, omul anonim la care te uiti cu ce e imbracat, ce duce in mana, daca ii sta parul rau astazi, daca are pungi sub ochi sau daca a uitat sa isi calce camasa.
Pentru ca nu fac parte din acea categorie de bloggeri anonimi, prefer, totusi, sa ma prezint. Eu sunt Kitty, am 17 ani si sunt fata. Locuiesc intr-un oras plictisitor de provincie, intr-o tara deloc plictisitoare, dar in sensul rau, din pacate. Timpul liber mi-l impart intre jocurile pe calculator, cartile si camera foto. Iar atunci cand nu ma joc pe calculator, nu citesc si nu fac poze, sunt eleva la mate-info la un liceu, evident ilustru si istoric.

Asta sunt eu. Inca nu stiu ce am sa scriu, astept inspiratia. Oricum, m-am considerat datoare sa va spun la ce sa va asteptati :)