Cum sa iti ratezi viata

Imi aduc aminte foarte bine dupa-amiaza in care m-am apucat de scris in mod serios.
Eram intr-a VI-a, si era sfarsit de an scolar. Era ora de engleza. Eram plictisita.
Stiam chiar si atunci ca exista anumite tipuri de plictiseala care nasc monstrii, daca nu le tratezi la timp.
Nu mi-a placut niciodata sa ma tratez. Am luat pur si simplu o foaie de hartie si mi-am scos monstrii la plimbare pe ea. In engleza, si in versuri. Imi aduc aminte ca imi era frica. Imi era deosebit de teama ca ar putea sa ma vada cineva. Scriam pe genunchi, ca sa nu vada colega de banca si sa nu-mi puna intrebari. Ce i-as fi zis? Ca scriu poezii? Sa vada altcineva ce scriam eu mi se parea impudic si nepotrivit, de parca n-ar fi fost vorba despre ganduri si sentimente, ci despre un colaj cu parti nude ale corpului meu.
Tot ce scrisesem pana atunci fusesera cteva compuneri la scoala, o argumentare stralucita despre apartenenta basmului Aleodor Imparat la specia basmului popular si porcarii disparate despre zane si fantome. Dar acum scriam o poezie. Era ceva extraordinar si serios. O vedeam ca pe un inceput bun de cariera. Vedeam deja randuri scrise cu admiratie la inceputul unei biografii : "Nimeni nu credea, ca in momentul acelea se nastea ceva mare..."
Visam asa cum viseaza copiii care inalta zmee, ca intr-o buna zi vor zbura si ei. Intr-un cuvant, mi se parea ca mi se pregateste ceva mare, si ca poezia mea era cat se poate de originala.

Nu stiu daca era. De fapt, era patetica. Era de dragoste.
Cu toate astea, ma simteam bine. Da, monstrii erau frumosi. Intotdeauna sunt frumosi. Frumosi si nobili ca o materie roz si parfumata pe care te bucuri ca ai reusit sa o vomiti pana la urma.

Acum, dupa 5 ani, imi fac bilantul vietii de atunci pana acum. M-am schimbat, dar sunt aceeasi in esenta. Ca o casa pe care o varuiesti si ii mai adaugi un etaj, dar care ramane, totusi, aceeasi.

Acum gandesc mai mult si scriu mai putin. Poate ca acum privesc mai mult in jur si analizez mai mult. Poate ca sunt mai buna. Poate ca am mai multa experienta si vad totul altfel. Sau poate ca nu. Poate ca am ramas la fel de nesabuita si refractara, rusinoasa pana la sarcasm cu sentimentele mele si cu gandurile cele mai ascunse. Habar n-am.

La urma urmei, cine iti poate spune ce esti, daca tu nu stii? Cand esti copil, n-ai nevoie de parerea altora, pentru ca stii. Copiii sunt mai realisti decat adultii.
Dar cand incepi sa cresti? Exista acel moment in viata unui copil cand, inevitabil, deschide ochii si priveste dincolo de zidurile castelului de nisip. Plecam din gara copilariei in lume pentru a rezolva o mare ecuatie cu prea multe necunoscute, dintre care cea mai mare ni se pare a fi lumea ce se desfasoara in fata noastra. Alergam atat de mult dupa ea, incat de multe ori pierdem adevarata mare solutie, si anume raspunsul la intrebarea "Cine suntem noi, de fapt?"

E cel mai simplu mod de a-ti rata viata. Sa te ratezi pe tine. Sa uiti cine esti, sa iti construiesti o imagine de sine aproximativa si apoi sa incerci sa escaladezi marele mister al lumii, pentru ca in final sa cazi apoteotic inapoi de unde ai pornit, fara glorie si cu o viata ratata din start.